Eliberarea....

M-am luptat luni de zile cu indoiala ca am distrus ceva frumos si real... Am purtat luni de zile povara esecului. M-am invinovatit si blamat de parca distrusesem o armata de suflete. Si de fapt, singurul suflet pe care il chinuiam si il minteam era al meu. Ca sa gasesc raspunsurile la intrebarile care ma chinuiau la fiecare pas pe care il faceam, am hotarat sa mai acord o sansa. Cu rabdare, calm, vointa. Primele doua imi lipsesc cu desavarsire si totusi am gasit in mine niste urme si le-am folosit la capacitate maxima, pana la epuizare. Am crezut cu toata fiinta si m-am dedicat in asa masura incat am uitat de mine. Pana cand a venit un moment... esential. Momentul in care mi-am dat seama, in care am inteles si nu am mai avut nevoie de versiunea partii celeilalte, pentru ca stiam ce o sa-mi raspunda. In momentul ala m-am eliberat, mi-am luat sufletul si am plecat cu el. In miile de bucatele in care s-a faramitat de-a lungul timpului, insa cu acceptarea. Cu mine... regasita in mine si in esenta mea. Fara negrete, fara intrebari, fara motive si fara suspiciuni. Am zambit cu drag si caldura la tot ce-a fost in trecut, am inteles ca acolo va ramane si am privit catre alte zari... De fapt, am privit in mine si mi-am multumit ca mi-am fost mereu alaturi, ca am avut mereu forta sa inteleg, sa iert, sa accept. Si o sa-mi fiu vesnic recunoscatoare pentru asta :)Si o sa merg alaturi de mine mereu......