In ultima perioada, mai exact ultimii 2-3 ani, am avut obiceiul sa fiu foarte hotarata cand iau o decizie, sa nu mai intorc privirea inapoi, orice s-ar fi intamplat, sa fiu de neinduplecat. Deciziile astea ferme mi-au adus apreciere incredibila din partea prietenilor mei. Niciodata nu am inteles de ce. Si mai ales, nu am inteles de ce m-au sprijinit la fel de puternic cand la fel de ferm am alungat undeva in spatiu deciziile luate in urma cu un an jumatate si le-am incalcat in cel mai barbar mod posibil. Ma rog, nu analizez acum atitudinea prietenilor mei, ci pe a mea.
Se pare ca viata m-a purtat in ultima perioada printre atatea experiente si intamplari de parca vrea sa-mi demonstreze ceva. De fapt, sigur e un scop in toate astea. Numai ca eu nu m-am prins inca. Si am revenit in cercul vicios pe care l-am parasit extrem de convinsa in urma cu aproape 2 ani, fara a-mi pasa ca rup sufletul cuiva. Am revenit stinghera si cred ca pe o parte hotarata sa recuperez ceva ce am constientizat undeva pe drum ca am pierdut. Sau ca de fapt, e de negasit...
Ma bate idealismul asta de nu ma vad. Ma tavaleste prin norii cei mai intunecati ai constiintei si prin sangele cel mai patat a doua suflete indurerete. Carora le e cel mai frica sa sufere iar. Carora le e frica de reactia sau nereactia celuilalt. Si atunci prefera sa astepte. Pana cand idealismul din mine ne va da iar cu capul de toti peretii si ne va frange inimile cu principii si valori ce nu pot fi atinse in nici un timp sau spatiu... Pana cand idealismul din mine si nehotararea din el ne va omori...
2 comentarii:
Offf candva eram si eu idealista ca tine! Azi nu mai pot,nu mai vreau,nu mai imi da voie lumea!
Poi nici eu nu mai sunt... :) chiar cum eram inainte....
Trimiteți un comentariu